Luna iunie vine cu o aparitie in revista Cosmopolitan – in care am fost intrebata ce parere am despre miturile pe care filmele le vand iar noi femeile ni le insusim fara discernamant. S-a dovedit a fi un subiect prolific pentru mine – aveam multe de spus pe aceasta tema. Si pentru ca spatiul in revista este limitat si nu au putut aparea toate opiniile mele Eul meu narcisic a decis sa le expuna pe site. Voi expune interviul dat Roxanei Cioriia sub forma unui serial : episodul pilot si noua(9) episoade.
Enjoy!
Cu siguranta ca filmele ne induc o idee puternic idealizata, consider ca asta este menirea lor – sa ne transpuna din realitatea – poate mohorata, cotidiana, de rutina in care traim si sa ne transporte intr-o lume in care totul/ orice este posibil, in care dorintele ni se indeplinesc, in care femeile sunt mereu aranjate si frumoase, toti barbatii sunt galanti si potentiali Feti-Frumosi. Majoritatea femeilor isi doresc o poveste frumoasa de dragoste pe care sa le-o povesteasca copiilor si nepotilor la caldura unui semineu aprins cu o cana de ceai fierbinte in mana. Nu cred in sine ca e nimic rau in toate astea in masura in care reusim sa si traim in realitate nu doar in fantasma – nu doar din povestile din filme – in masura in care ne dam totusi seama ca ceea ce ni se intampla nu este ca in filme si nici nu are cum sa fie : nu o sa inceapa sa cante o frumoasa melodie exact cand ne-am reunit cu iubitul si ne sarutam pasional in parc. Viata in genere bate filmul – pana la urma o gramada de povesti sunt inspirate din ceva real doar ca sunt impachetate mult mai frumos. Si cu realitatea asta e o alta poveste – pentru ca ea este intotdeauna subiectiva : noi o facem sa fie dramatica sau romantica, thriller sau horror, de aventuri sau comedie. Felul in care privim realitatea o face sa fie alba sau neagra, optimista sau pesimista. Ochiul privitorului determina frumusetea unei opere de arta – „ochiul” nostru determina felul in care vedem realitatea noastra, felul in care o resimtim.